Candisept 30cps FaresCandisept se adreseaza persoanelor diagnosticate clinic /paraclinic cu candidoze orofaringiene, digestive sau vaginale.Beneficii: -Candisept este un anticandidozic puternic prin actiunea sinergica a celor 3 uleiuri esentiale din compozitia produsului. -Administrat ca unic tratament, Candisept conduce la negativarea candidei in 15 zile. -Se recomanda in urmatoarele afectiuni:candidoza orofaringiana, manifestata prin disconfort la nivelul cavitatii bucale, depozite albicioase, cheilita angulara, disgeuzie,disfagie, candidoza vaginala manifestata prin sensibilitate vaginala, prurit vulvar, vulvodinie, leucoree, disurie. -Eficient ca unic tratament in – Candidoza orofaringiana in 79,17 % dintre cazurile monitorizate -Candidoza vaginala in 95,45 % dintre cazurile monitorizate -Nu afecteaza flora intestinala si nu are efecte secundare hepatice. -Uleiurile esentiale folosite in compozitia capsulelor moi sunt riguros caracterizate botanic si biochimic (cu o compozitie bine definita a principiilor active majoritare) care asigura efect crescut si reproductibil. -Produsul este 100% natural, fara excipienti si asigura o biodisponibilitate optima.Compozitie: -ulei gras de floarea soarelui 175 mg -ulei esential de cuisoare (Caryophylli floris aetheroleum) 168 mg -ulei esential de lemongrass (Cymbopogoni citrati aetheroleum) 3,5 mg -ulei esential de tea tree (Melaleuca alternifolia aetheroleum) 3,5 mgCuisoarele, originare din Indonezia, îsi trag denumirea de la forma mugurilor florali care se aseamana cu niste cuie mici. Subiecte ale scriitorilor chinezi ai dinastiei Han (266 Î.Hr. – 220 D.Hr.), acestea au devenit cunoscute în Europa prin secolul IV, dupa care au fost comercializate din ce în ce mai intens, fiind pentru mult timp foarte scumpe. Cuisoarele sunt utilizate atât în medicina indiana Ayurveda, medicina chineza, cât si în fitoterapia occidentala, în special pentru efectele uleiului esential pe care îl contin.Lemongrass este o planta mult utilizata în zonele tropicale, în special în sud-estul Asiei. În tari precum India, China si Thailanda a fost si este utilizat ca aromatizant în bauturi, deserturi si alte preparate culinare. Este posibil ca uleiul esential de lemongrass sa fi fost exportat de catre filipinezi deja în secolul XVII dar acest lucru a fost tinut secret. Se crede ca informatiile privind efectele terapeutice ale plantei si ale uleiului sau esential s-au raspândit în 1905 când un cercetator din Sri Lanka a achizitionat plante pentru cultura în sera în vederea realizarii unor cercetari mai amanuntite. Uleiul esential de lemongrass est-indian, cum se mai numeste, provine din Malabar, Cochin, India si Peninsula Malay. A fost oficial descris în British Pharmacopoeia din 1914, având în compozitie ca aldehida principala citralul, acesta fiind în proportie de 70 – 85%.Melaleuca este un gen de arbusti si arbori din familia Myrtaceae. Exista 236 specii descrise de Melaleuca, toate acestea crescând în Australia. O specie binecunoscuta de Melaleuca, tea tree, (Melaleuca alternifolia), este remarcabila pentru uleiul sau esential, produs si comercializat în prezent la scara comerciala si utilizat în special într-o serie de produse cosmetice cu calitati antiseptice. Timp de mii de ani, aborigenii australieni foloseau frunzele în scopuri medicinale; zdrobindu-le, ei obtineau un mudpack cu calitati antiseptice si antifungice. Numele de „arbore de ceai” a fost dat în 1770 de catre exploratorul britanic, capitanul James Cook alaturi de echipajul sau. Echipajul a folosit initial frunzele pentru ceai, dar le-a utilizat si amestecate cu frunze de molid pentru a produce o bere. Proprietatile medicinale ale arborelui Melaleuca alternifolia au fost necunoscute în afara popoarelor australiene aborigene pâna la începutul anilor 1920. În acest moment, un chimist australian, Dr. Arthur Penfold, a studiat proprietatile sale antiseptice, descoperind atunci ca uleiul esential extras Melaleuca alternifolia a fost de 12 ori mai puternic decât acidul carbolic, antisepticul utilizat în acele timpuri. Printre numeroase alte componente active, uleiul contine terpinen si cineol.Administrare: Se administreaza câte 1 capsula de 2 ori pe zi, timp de 15 zile.La nevoie se poate repeta cura dupa o pauza de 2 saptamâni.Se administreaza de preferin?a la o ora dupa masa, sau între mese.Atentionari: -Nu se recomanda în caz de ulcer gastroduodenal si gastrita acuta, la copii sub 10 ani si în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului. -Nu se recomanda femeilor însarcinate datorita unor posibile efecte de stimulare a contractiilor uterine. -Nu se recomanda mamelor care alapteaza datorita faptului ca substantele active trec în laptele matern si pot modifica gustul acestuia.Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele. La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.Rolul componentelor:Floarea soarelui este o planta anuala cunoscuta si utilizata din timpuri stravechi, foarte înalta, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îsi orienteaza pozitia dupa soare, de unde si denumirea de floarea-soarelui. Domesticita de catre indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungata si interesanta istorie ca planta alimentara. În vremuri preistorice, oamenii foloseau semintele de floarea soarelui în scopuri ornamentale si ceremoniale, precum si în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele salbatice erau raspândite pe continentele Nord- si Central-American; în numeroase locatii din estul Americii de Nord sapaturile arheologice au gasit seminte de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În acesti ultimi 3000 de ani indienii au marit dimensiunile semintelor modificând gradat compozitia genetica a plantei prin selectii repetate a exemplarelor cu semintele cele mai mari. Dovada arheologica acceptata pentru recunoasterea formelor domesticite ale florii soarelui este cresterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minima de 7,0 milimetri pentru a stabili daca o anume achena provine de la o planta domesticita a fost stabilita în 1950. Principalul areal de domesticire pare sa fi fost localizat în zonele împadurite din estul Americii de Nord, cea mai ferma dovada provevind dintr-un site din Arkansas dovedita a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potentiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.Semintele de floarea soarelui au fost si sunt consumate proaspete, prajite, uscate si gatite si utilizate ca si sursa de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierti. Semintele prajite au fost folosite ca si substituent pentru cafea. Indienii apasi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau semintele plantelor salbatice pentru ca uleiul produse de semintele din florile lor mai mici era de calitate superioara. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau ca atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn ca vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau ca atunci când floarea soarelui era înalta si deplin înflorita, bizonii vor fi grasi si carnea lor buna. Semintele erau consumate de multi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prajite si amestecate cu alte seminte; în Mexic aveau si valoare medicinala ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota ca „printre Cochiti, un remediu casnic pentru taieturi si alte rani este sucul proaspat din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belsug peste rani, se bandajeaza, si rezulta invariabil într-o refacere rapida, fara niciun caz de infectie”. Din plantele salbatice se extrageau si vopsele de culoare rosie si neagra, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extragea o vopsea galbena. Indienii Hopi cresteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obtinând astfel o vopsea purpurie folosita, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri. La sfârsitul secolului XIX Ludwig si Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obtinut o substanta glucidica fermentabila si un colorant violet. În 1878 E. Diek a gasit în planta mici cantitati de inulina, mari cantitati de levulina si un glucid dextrogir. Chardon a obtinut în 1873 o oleorezina interesanta, iar Buschmann a obtinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaina si colina. Mai târziu în America semintele au fost folosite uneori ca diuretice si expectorante în afectiuni pulmonare si laringiene. Uleiul extras din seminte a devenit un articol de comert la începutul anilor 1900. Tulpina de floarea soarelui tratata ca si inul produce o fibra lunga si fina care se spune ca era folosita în China pentru falsificarea matasii. Helianthus annuus a fost introdusa în Europa în secolul al XVI-lea ?i a fost mult cultivata în Rusia, Ungaria, Bulgaria ?i Italia pentru o lunga perioada de timp ca sursa pentru cantitati mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui ob?inut din semin?e a fost men?ionat pentru prima data în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru rani. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze ?i flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908. Aici uleiul din seminte era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grasimea animala de catre taranii rusi care trebuiau sa posteasca aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Grecesti. Acela?i lucru s-a întamplat mai târziu si în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau raspândite pe un pat acoperit cu o patura înmuiata în lapte cald, în care era apoi înfasurat pacientul si tinut o ora sau doua pâna transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi pâna accesul de febra disparea. Tinctura din frunze si flori era recomandata în combinatie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei. În medicina populara, semin?ele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice ?i expectorante. În plus, semin?ele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngra?are pentru pasarile de curte, pentru a sustine producerea de oua, pene sau piele, dând acestora din urma un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obtinea potasiu. Cuisoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscati ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce si Celebe si pe larg cultivat în zonele tropicale.Florile sunt recoltate de doua ori pe an, în iunie si decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usuca la soare pâna ce lumina si aerul fac ca tesutul mugurilor sa se impregneze cu esenta pe care o contin, capatând o culoare bruna. Condiment si remediu natural, cuisoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuisoarelor” Ternate si China, datând de 2500 de ani.Datarea istorica a cuisoarelor ca si condiment, s-a gasit mult timp în urma în relatarile referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinte bibliografice timpurii sustin ca apropiatii împaratului Chinei trebuia sa tina cuisoare în gura, pentru a le împrospata respiratia. Ca multe alte condimente, cuisoarele au fost o marfa mult apreciata si de catre de romani.Alaturi de nucsoara, cuisoarele au fost unul din cele mai pretioase condimente din secolele XVI si XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încarcata cu nucsoara si cuisoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, multi râvneau pretioasa marfa, cuisoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.În 1605 olandezii au gasit drumul spre Moluccas si au început comertul cu cuisoare, si extinzând cultivarea plantei, au mentinut un monopol efectiv asupra comertului, ajungând chiar, în 1816, sa dea foc unor plantatii pentru a-i creste pretul. În jurul anilor 1800, planta a fost introdusa în India prin Mauritius.În medicina traditionala chineza, cuisoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, si viermii intestinali, precum si diferite infectii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleti. În folclorul asiatic se spune ca tinând în gura doua cuisoare fara a le mesteca sau înghiti, putem sa renuntam la dorinta pentru alcool.Vindecatorii traditionali ayurvedici au utilizat cuisoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii si digestive. Naturalistii medievali germani utilizau cuisoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adaugându-le de asemenea medicamentelor amare, facându-le astfel ai placute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esential si l-au aplicat pe gingii pentru usurarea durerilor de dinti. Câteva picaturi de ulei în apa erau antivomitive, iar infuzia reducea senzatia de greata.Astazi este folosita ca planta medicinala în special datorita efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive si în ulcerele stomacale, voma, flatulenta.Infuzia de cuisoare, la fel apa distilata de cuisoare, pudra sau tinctura stimuleaza apetitul si digestia. Uleiul esential este antiseptic si analgezic, proprietati datorita carora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Si astazi se foloseste în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calitati bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ si pneumococ. Uleiul esential este bogat în eugenol, substanta cu proprietati antiseptice si antitermice, utilizata în medicina româneasca înca din secolul XIX, în afectiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai contine acetat de eugenol, acid oleanolic, si caryophyllen. Cercetatorii japonezi, au mai descoperit în compozitia cuisoarelor substante cu efect antioxidant.Cymbopogon este un gen cu 55 de specii apartinând familiei Poaceae, indigene în regiunile tropicale si subtropicale din Asia, cultivate acum si în America Centrala si de Sud, Africa si alte zone tropicale. Lemongrass este o planta versatila, dezvoltându-se usor si în gradina. Prezinta un rizom scurt, creste în tufe dense care pot atinge 1,8 m înaltime si 1,2 m grosime Denumirea generica Cymbopogon deriva din cuvintele grecesti kymbe (barca) si pogon (barba), referindu-se la bracteele în forma de barca si la inflorescentele cu multe spiculete aristate. Caracteristica specifica a acestei specii este aceea ca aroma frunzei sale este asemanatoare cu a lamâii.Înca ramâne o problema deschisa daca lemongrass-ul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere ca multe plante aromatice din textele antice nu au fost înca identificate. Un posibil canditat este planta biblica qaneh [?????] care pare a indica o planta cu forma de iarba, ce creste adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristica de lamâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul ca sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnita în gradinile botanice o planta ierboasa caracterizata de aroma de lamâie a frunzelor sfarâmate, si faptul ca necesita o atmosfera calda în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanica, Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o alta specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemanatoare.Lemongrass-ul este în mod obisnuit întrebuintat sub forma de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicata pentru preparate din peste si fructe de mare. Are o istorie de utilizare îndelungata cu o aplicabilitate extensiva în medicina traditionala ayurvedica într-un numar mare de tari. Întrebuintarea sa terapeutica larga se bazeaza pe o serie complexa de proprietati: antibacteriene, antifungice, antiprotozoa, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, si antireumatice. Mai nou au fost evidentiate, prin studii stiintifice efecte cu potential benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febra si pneumonie, evidentiindu-se si un efect antioxidant si anticoagulant. În Argentina decoctul din frunzele de lemongras alaturi de cele de maté este utilizat pentru iritatii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic si sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stari catarale si reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal si diuretic. Uleiul esential a aratat în aromaterapie un efect linistitor asupra sistemului nervos.Lemongrass-ul este folosit astazi si în bauturile racoritoare si ca aromatizant si conservant în patiserie si alte produse ale artei culinare. În cosmetica uleiul esential din lemongrass, datorita aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, sapunurilor, detergentilor si cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India si Peninsula Malay si a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principala din uleiul esential este citralul care reprezinta o proportie de 70-85%; pe lânga acesta, ueliul, în functie si de originea geografica, contine terpene, alcooli, ketone, esteri si în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol si metil peptona, dar în cantitati mai mici. Planta mai contine fitoconstituenti precum flavonoidele si compusii fenolici.